Dacă Dušan Makavejev ar fi realizat W.R.-Misterije organizma (1971) în Moldova, probabil că ar fi folosit performanceul lui Vasile Rață din 1996, Pomul înmugurit, în scena de la începutul filmului, în care Milena Dravić, Ivica Vidović și Jagoda Kaloper își petrec, într-o încâlceală de degete, un ou spart în încercarea searbădă de a-l menține intact. Menită, probabil, să anticipeze una din temele care descriu de-a lungul peliculei laitmotivul misterelor organismului, scena în sine nu are nimic erotic, chiar dacă mâinile împletite în efortul de a salva pielița gălbenușului aparțin unor nuduri și în pofida faptului că mai încolo, în film, gestul se prelungește într-un act sexual explicit, alternat de comentariile artistei și sexologului Betty Dodson, în timp ce Milena conferențiază în curtea blocului de muncitori pe tema amorului liber, după ce citește în ziarul iugoslav Komunist un articol despre cum s-a îndrăgostit Karl Marx. Iar dacă mai specificăm și că dansul oului are loc în vârful unui pat, deasupra căruia veghează o fotografie, originală, ne avertizează actrița, cu Hitler și grupul de apropiați, realizată de Hugo Jaeger în 1939, și asta imediat după ce un Bulat Okudjava își încheie, dintr-un off retoric, poemul cu „Who will police our judges? / And who will will our will? / He who chooses his slavery, / Is he a slave still?”, sutura de simboluri politice, încercând disperat să protejeze vifelina fantomei libertății, transpare în toată măreția ei fals alegorică.
O falsă alegorie este și Pomul înmugurit, performanceul lui Vasile Rață din 1996. Numai că, în timp ce la ceilalţi congeneri referinţele contextuale ţin de domeniul evidenţei, Pomul înmugurit șochează tocmai prin absența ostentativă a politicului. Și care, deși spune pom înmugurit,
nu are nimic vegetal, totul fiind animal sau mineral. Mă-ntreb ce creatură va fi fost pomul însuși. Așa-numitul pom este uscat și, de fapt, doar trunchi estropiat, aripile de gâscă, și ele niște cioturi, sunt albe ca laptele, la poalele pomului zac împrăștiate zeci, sute de ouă impecabile, iar sub ele – un cuibar de vată de sticlă de culoarea urinei. Artistul pășește cu tălpile goale în sălașul ouălor, le adună de pe jos pentru a și le imola în cap… Iată ce fac eu cu libertatea voastră post-perestroikă, pare a spune Vasile Rață, atunci când oul cald ca gura mamei lui Grigorie Vieru trecuse pe neobservate din spațiul candid de celuloid al tomului, în cel pudic public al paginilor de gazetă și când o toropeală stătută cuprinsese cam tot ce se presupunea că trebuie să fie atitudine civică. A căuta simboluri, metafore și sugestii frumoase în materia de care se servește Vasile Rață în acest performance e absurd, întrucât artistul preia ad litteram clișeele și locurile comune din negura lui ’96, le filtrează de predicate, înlătură tacticos cuvintele de legătură, păstrând doar elementele de bază din structura și aparența unei ideologii: trunchiul glorios al patriei și zborul ei frânt, ca să folosim o expresie de mai târziu a lui Vladimir Beșleagă. Tot ce-ți rămâne de făcut este să-ți torni produsu-n cap, rod al imaculatei concepțiuni de după confortul celor cinci pâini cumpărate cu o rublă. Iată de ce, dacă l-ar fi turnat în Moldova în 1996, Dušan Makavejev l-ar fi cooptat pe Vasile Rață pentru scena gălbenușului efemer, după cum, în 1974, îl cooptase pe Otto Mühl pentru secvența de la Therapie-Komune din Sweet Movie.
Recent Comments