Săptămâna trecută a fost vernisată la MNAC o expoziție rară. Rară, o dată, pentru că este de fotografie, iar expozițiile de fotografie au loc în România din an în Paște, și a doua oară, pentru că e genul de expoziție sinteză (25 de fotografi de toate vârstele, prezenți cu cel puțin 3 lucrări din câte o serie-proiect), îmbelșugat ofertantă (120 de lucrări realizate între 1985 și 2009), centrată în jurul unei teme de actualitate antropologică, dar nu numai („mundos mexicanos”). Pe scurt și ca să mă fac și mai înțeles, crema artei fotografice mexicane se află acum expusă la etajul II al Muzeului de Artă Contemporană din București, întreprindere la care a pus umărul Ambasada Mexicului în România, împreună cu Centro de la Imagen din Ciudad de México.

Centrul ăsta de Imagini, aflat în Plaza de la Ciudadela, a fost creat în 1994, la inițiativa artiștilor fotografi din Mexic, cu scopul de a promova, preda și proteja arta fotografică și comunitatea artistică din jurul ei. Se editează cărți și cataloage, se țin cursuri și seminarii, se fac expoziții și, nu în ultimul rând, se ține o bienală, Bienal de Fotografía. Iar armata de fotografi expuși acum la MNAC este una din realizările acestui centru, mai precis, ceea ce s-a numit anul trecut Mundos mexicanos. 25 fotógrafos contemporáneos curatoriată de Alejandro Castellanos.

Concepută ca un eseu color – alb/negru, în jurul istoriei mexicane recente, pe film, polaroid sau digital post-prelucrat,expoziția ne este livrată în formula unui triptic tematic (individ, comunitate, spațiu), menit să familiarizeze privitorul cu un celălalt pe care l-ar putea considera, după binecunoscuta expresie a lui Baudelaire, mon semblable, mon frère. Individul – așa cum este el interpretat în lucrările fotografilor / fotografelor Graciela Iturbide, Marianna Dellekamp, Fernando Montiel, Edgar Rolando Martínez, Cannon Bernáldez, Patricia Aridjis și Daniela Edburg. Comunitatea – redată în fotografiile realizate de Maya Goded, Eniac Martínez, Marco Antonio Cruz, Lorenzo Armendáriz, Yvonne Venegas, Livia Corona, Francisco Mata, Lourdes Grobet, Dulce Pinzón, Federico Gama sau Carlos Cazalis. Spațiul – reprezentat la Pedro Meyer, Yolanda Andrade, Gerardo Montiel, Dante Busquets, Gabriel Figueroa, Gerardo Suter ori Rubén Ortiz.

Experiența individuală, tradiția comunitară și vizibilul din jur, spune Alejandro Castellanos, reflectă istoria recentă și contemporană în trei maniere, din trei perspective diferite, proiectate asupra aceluiași obiect de studiu – lumea mexicană. Asta e ceea ce afirmă expoziția, mesajul și intenția ei, dacă vreți. Dincolo de curiozitatea de a lua pulsul fotografiei contemporane însă, practicată în alte spații, privitorul are posibilitatea să citească această expoziție și prin prisma situațiilor exemplare, a acelor subiecte care, deși circumscriu arhitema lumii mexicane, se pot referi și la ce se întâmplă în jurul nostru. Așa, spre exemplu, cum este universul psihedelic juvenil din seria Nirvana (2007) a lui Fernand Montiel ori critica kitschului decorativ din Nașterea lui Venus (2006) a Yolandei Andrade. Înlocuiți-o pe Venus cu eroina răpită din serai, carpetă sau foto-tapet, și nu veți mai ști dacă e vorba de Mexic ori de România. Tot așa cum povestea din Atomic picnic (2006), seria de staged photography, Killing Time, a Danielei Edburg, poate fi mutată cu un ușor efort de imaginație pe malul Dunării. Tulburătoare sunt seriile documentare realizate de Marco Antonio Cruz, Nevăzători (alb-negru, 1987-1994) ori de Maya Goded, Tărâmul vrăjitoarelor (peliculă color, 2000-2007). Primul pătrunde în lumea nevăzătorilor, surprinzându-și personajele în diverse ipostaze umane ce abolesc handicapul; a doua documentează cât se poate de realist o lume prezentă mai mult în imaginarul colectiv, lumea magiei albe și a vrăjilor băbești. O critică dură a ideologiei super-eroilor întreprinde Dulce Pinzon în stage-ul Adevărata istorie a super-eroilor (2004-2009), în care meseria din viața reală e conotată prin uniforme de tipul Super Man, exercitând joburi ceva mai banale și mai terestre, cum ar fi spălatul geamurilor, prim ajutor sau deservire la bistro. Dar mai există și o dimensiune academică, dacă-mi permiteți cuvântul, a acestei expoziții. Cei interesați de istoria contemporană și mai puțin contemporană a artei fotografice pot vedea câteva lucrări din clasica serie Păsări, realizată de Gabriela Iturbide între 1985  și 1988 în statele Nayarit și Oaxaca.

Singurul lucru care scârțâie în expoziția de la MNAC este, probabil compromisul, monitorul gigantic din sala apendice a expoziției, pe care rulează în loop un film turistic ce ne prezintă frumusețile Mexicului. Am stat mult să mă-ntreb, ca vizitator, dacă să mă simt ofensat sau indiferent în fața acestei imixtiuni, pe care, cel mai probabil, n-o intenționase curatorul Alejandro Castellanos, iar scopurile ei, cel mai probabil, se întretaie pe cât se și îndepărtează de ideologia expoziției. Dar am ajuns la concluzia că tot mai bine e să ruleze în surdină un spot care face propagandă unei țări, decât o reclamă care promovează noile oferte bancare ale vreunui nou tip de credit.

Lumi mexicane. 25 de fotografi contemporani, 15 martie – 30 aprilie 2011, curator: Alejandro Castellanos, Muzeul Național de Artă Contemporană, București.

articol publicat in revista Art Act Magazine, nr. 110 / 2011