1. Care sînt, în opinia dumneavoastră, cele mai importante trăsături ale avangardei literare europene?

Dacă încercăm să distingem cele mai importante trăsături ale avangardei literare europene, cu accent pe „literare”, adică să o decontextualizăm forţat de celelalte manifestări ale artei de avangardă şi apoi să vedem cu ce rămînem, nu cred că vom depăşi prea mult concluziile la care a ajuns un George Sebbag în Suprarealismul. „E acolo un om tăiat în două de o fereastră”. Dicteu automat, libertate totală în exprimare scrisă, cadavre exquis şi mai ce? Acelaşi lucru este valabil şi pentru literatura dada. Cît mai rămîne dintr-un „jolifanto bambla ô falli bambla” al lui Hugo Ball, dacă-l dezbrăcăm pe Hugo Ball de costumul confecţionat de Marcel Iancu pentru serata din 1916? Din acest unghi de vedere, avangarda literară europeană are mai multe de cîştigat, înafară de simplul formalism revoluţionar care, la rigoare, îşi poate găsi o duzină de predecesori retrospectivi. Dincolo de, să zicem, lucrul cu personaje reificate, depistabile, aşa cum a arătat Nicolae Balotă în Lupta cu absurdul, şi în operele unui Lewis Carroll, avangarda literară va putea să-şi asume şi ea, pe de o parte, reînvierea principiilor umaniste, iar pe de altă parte, să-şi însuşească aspectul ideologic al criticii sistemului pe care avangarda neliterară a profesat-o. E adevărat că în acest caz avangarda literară va trebui să se adreseze unei avangarde din spaţiile mai puţin burgheze de la acea vreme, chiar dacă în aceste spaţii raportul de echivalenţă dintre artă şi viaţă i-a costat chiar viaţa pe unii avangardişti.

1. Există un specific al avangardei central şi est-europene în raport cu avangarda occidentală?

În pofida sincronismului îndelung trîmbiţat, sincronism care nu este decît un reflex al unui complex cultural românesc – aşa cum a observat mai demult Mircea Martin, iar în anii trecuţi Paul Cernat, cu două aplicaţii asupra avangardei din România – mişcările de avangardă din centrul şi din estul Europei se deosebesc de cele pur occidentale din mai multe puncte de vedere. În 1936, la şase ani de la moartea lui Vladimir Maiakovski, Ştefan Roll scrie un articol în care autorul poemului Eu şi Napoleon este numit „un boem al Rusiei”, în comparaţie cu „boemul european”: „Din totdeauna boemul Rusiei a fost un golan plin de umanitate, un visător sentimental, mai mult decît un romantic. Un senzitiv aplecat jos lîngă realităţile poporului, ale muncitorului şi ale ţăranului. Acest lucru îl deosebea de boemul parizian sau european care se nesinchisea de mase, care se considera a fi un aristocrat sui-generis, un nobil al spiritului, al nepăsării sociale; un distins ce se reclama de la lăţimea frunţii şi lungimea pletelor. Acest boem era un răzvrătit estetic, cel rus un răzvrătit social.”. Boemul central şi est-european a vrut, mai şmecher decît ceilalţi doi răzvrătiţi, să se răzvrătească social prin estetic. Acest articol l-a costat pe Ştefan Roll, în acelaşi an, atragerea asupra sa a atenţiei Siguranţei Naţionale, în afacerea Alexandru I. Zissu, ori în aceea a revistei Pinguinul, dar şi o antologie consistentă, în 1968, cu un Cuvînt înainte de Al. Philippide. Deşi nu se poate spune că un caricaturist precum Georg Grosz ori un autor de fotomontaje politice cum a fost Raul Hausmann erau nişte candizi răzvrătiţi estetic.

1. A „îmbătrînit” avangarda literară sau intuiţiile ei rămîn actuale la începutul secolului XXI?

Voi începe cu o recomandare: European & Russian Photomontage, 1920 – 1940 de la Ubu Gallery, New York, Colecţia Merrill C. Berman. Asta vrea să spună două lucruri: primul, că da, intuiţiile avangardei literare, cu accent pe „literare”, au îmbătrînit; al doilea, că nu, intuiţiile avangardei literare în contextul artei de avangardă în genere nu au îmbătrînit. Recunosc, pe mine literatura avangardistă, cu una-două excepţii de gen semnificative, mă plictiseşte de moarte, n-aş putea-o citi într-un cadru nepreocupat ştiinţific. Dacă un artist contemporan precum Mitoş Micleuşanu îmi oferă spre lectură poemele sale dadaiste, nu ştiu dacă aş accepta. Însă dacă-l văd chiar pe el citindu-şi-le, cu un microfon imens fixat între şapcă şi cap, acompaniindu-se cu o chitară electrică, încep să înţeleg că intuiţiile avangardei literare n-au îmbătrînit deloc. La fel se va întîmpla şi atunci cînd voi citi în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie a Simonei Popescu readymade-uri (inter)textuale după Gellu Naum, deşi Gellu Naum nu mă plictiseşte deloc, dimpotrivă. La drept vorbind, chestiunea „îmbătrînirii” avangardei a fost tranşată în numărul 21/’98 al revistei Hudojestvennîi Jurnal [Moscow Art Magazine], cînd Jean Baudrillard, Ekaterina Bobrinskaia, Octavio Paz, Iurii Leiderman, Boris Groys, Achille Bonito Oliva, Aleksandr Brener, Donald Kuspit, Oleg Kireev şi Marina Grjinici au deschis dezbaterea despre, între altele, colaborarea artei contemporane cu arta de avangardă.

1. Care e locul avangardei în gîndirea postmodernă?

Avangarda în gîndirea postmodernă, în America s-a numit Situaţionism şi după aceea, în toată lumea – Fluxus, în Franţa – letrism, în Italia şi după aceea în marea parte a lumii – body art, în România – cînd biografism, cînd autoficţiune, depinde de împrumut. E adevărat că i s-a mai spus şi artă conceptuală, însă aceasta n-a fost înţeleasă ca o estetică postmodernistă. În anii ’80, în România postmodernismul a fost monopolizat cultural de literatură, iar prietenia dintre Gheorghe Crăciun şi Ion Dumitriu sau colaborările dintre Ştefan Agopian şi Sorin Ilfoveanu ori dintre Nichita Stănescu şi Sorin Dumitrescu nu oferă un loc aparte artei de avangardă, deşi şi unii, şi alţii aveau istoriile lor personale cu avangarda. În România, ca să iau un exemplu ce-mi e mai la îndemînă, postmodernismul nu a fost asimilat ca filozofie, ci mai degrabă a fost cu asupră de măsură asimilată latura lui formală. Ce ştie cultura română despre postmodernism? Intertextualitate, palimpsesturi, fractali, fleacuri… Abia pe la sfîrşitul anilor ’90, o teoreticiană precum Carmen Muşat începe să fie preocupată şi de corporalitate în literatura postmodernă, ca abia anul acesta, Max Blecher ori Constantin Fîntîneru să-şi găsească un loc într-o analiză întinsă din Regăsirea intimităţii a Simonei Sora, laolaltă cu Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. Thierry de Duve îşi începe unul din textele sale celebre despre Marcel Duchamp, amintind butada prin care Jean-François Lyotard, în Postmodernul explicat copiilor, a tranşat chestiunea postmodernismului: pentru a fi modern trebuie, paradoxal, sa fi fost mai întîi postmodern. Iar pentru a înţelege în ce fel avangarda a fost, paradoxal, mai întîi postmodernă, ar trebui să aprofundăm răspunsul de la întrebarea precedentă. Dar acolo, nu mai sîntem demult în postmodernitate.

răspuns publicat în revista Orizont, nr. 2 (1529), Serie nouă, 26 februarie 2010

citiți aici întregul dosar