Capcanele identității
Cine își mai amintește scheciul acela umoristic de la Hanul Moftangiilor, emisiunea din anii ’90, care se dădea în fiecare duminică pe TVM și în care un Gheorghe Urschi cam ponosit e încolțit, dintr-o parte, de un Sandu Grecu încruntat și, de cealaltă parte, de un Jan Cucuruzac cu fața mai bleagă, ambii întrebându-l pe primul ce este el: român sau moldovean? După câteva clipe de nedumeriri, implorațiuni și frământări interioare crâncene, Urschi exclamă: „Băi, ce vreți de la mine, eu nu-s nica, eu sunt mestnîi pațan[1]!” De curând a apărut o carte, făcută parcă pentru uzul celor care, asemenea personajului nostru, pendulează între o întrebare și alta, se mai bălăngăne în scrânciobul identității, neștiind de unde vin și unde se duc. E vorba de Capcanele identității (Cartier, 2011), de Tamara Cărăuș. Cartea e, de fapt, un hibrid cuceritor de eseu cvasiștiințific și confesiune presqueliterară, în care autoarea narează parcursul intelectual al studierii identității naționale, cu aplicație pe Republica Moldova. Sau, mai bine spus, traseul imposibilității de a studia o astfel de mandragoră, cum este conceptul de identitate națională, transformat în carte într-un soi de Graal pe care-l caută și îl tot caută protagonista, de la Chișinău, la Oxford și până la București, prin Uppsala și Groningen, reușind să descopere peste tot neputințe, capcane & fundături. „Cazul RM” se dovedește a fi extrem de bulversant pentru mai toate teoriile care s-au luat în piept cu acest concept păgubos, la final rezultând o geografie kafkiană din care nu poți ieși cu mintea întreagă și teafără decât dacă ai suficient umor, ochi de văzut și urechi de auzit că mai sunt și alții în jurul tău, care, eventual, se consideră a fi altceva decât ceea ce crezi tu că ești. De fapt, dacă nu aveți chef și nici timp să parcurgeți toată cartea, ar merita să aruncați o privire măcar peste subcapitolul „Cazul” contra teoriilor, în care se dă o luptă aprigă, ca-n basme, între personajul negativ și personajul pozitiv al filmului identității naționale. Nu vă spun cine câștigă.
Tamara Cărăuș, Capcanele identității, eseu, Editura Cartier, Colecția Rotonda, [Chișinău], [2011], 220 p.
20 / 22. Douăzeci de ani de texte
În mod normal, când o persoană (artist, scriitor, inginer, medic sau zugrav) ajunge pe culmile gloriei profesiei lui, când ia cam toate premiile care se pot lua și este cunoscut cam în toate ungherele planetei Terra, îi poți spune adio, pa, ciao bambina, te-am pupat și plec în China, căci nu-i mai ajungi la nas, fie că nu mai are ceea ce noi muritorii de rând înțelegem prin cuvântul „timp”, fie că pur și simplu nasul lui va fi totdeauna la un segment distanță de fosa ta nazală. Asta trebuie avut în minte atunci când începem lectura cărții lui Dan Perjovschi, 20 / 22. Douăzeci de ani de texte (Cartea Românească, 2010). Căci spre deosebire de restul, pe lângă desenul lui critic, pieziș, acid și implicat, pe care l-am putut vedea prin vara lui 2008 inaugurând spațiul ARThotel din Chișinău, de pe Asachi, Dan Perjovschi scrie și la o revistă, 22, aceeași din 1992, până în 2010 și tot așa mai departe. Are un petic de ziar pe care când scrie, când expune desen, când tace teme grele, teme simple, teme insesizabile care bântuie societatea românească și de care nu se ocupă nimeni, întrucât par prea mărunte, însă care, încondeiate acum, devin exemplare și omnivalabile. Mineriade, Revoluția Română, privatizări forțate, inginerii financiare, integrare europeană, arta contemporană, MNAC, Casa Poporului, Iliescu, dar și apa caldă, câinii vagabonzi, maxi-taxiul (aka rutiera), factura la lumină, Republica Moldova etc., toate aceste subiecte însăilează, cu ironie caustică, substanța celor douăzeci de ani de texte. La un moment dat, prin capitolul 2009, Dan Perjovschi răsfoiește arhiva revistei 22 și răsfoind-o ajunge să se-ntrebe cum de n-au înnebunit cu toții, în vâltoarea evenimentelor creionate acolo. Răspunsul ar putea fi, iar asta se vede abia acum, când cele câteva sute de intervenții textuale stau la un loc, că dincolo de variația temelor, există o supratemă, care încheagă și întărește: căutarea comunității. Asta face Dan Perjovschi, caută cu disperare, săptămână de săptămână, comunitatea care, paradoxal, fusese ruinată, dezagregată de regimul Ceaușescu. Comunismul trebuia să însemne supremația comunității, a solidarizării cu celălalt, a empatiei, adică exact ceea ce realitatea dură, istorică a evenimentelor a distrus prin instrumente precum Securitatea, KGB-ul, turnătoria. Divide et impera, parcă-i zicea dictonului. Iar când dictonul se preface în dictatură, e rândul artistului să regăsească sensul conceptului pierdut. Iar cartea lui Dan Perjovschi parcurge anume etapele căutării și reabilitării comunității dezbinate. „Probabil că asta ne este soarta – spune Perjovschi – ne împărțim mereu în două și fiecare parte visează s-o anihileze pe cealaltă.”
Dan Perjovschi, 20 / 22. Douăzeci de ani de texte, Cuvânt înainte de Daria Ghiu, Editura Cartea Românească, [București], 2010, 308 p.
Prezentări publicate în revista 15 minute, nr. 10 / 2011
[1] Mestnîi pațan (rus.) – localnic de gașcă.
Înafară de meritul de a fi găzduit discuțiile preliminare ale Tratatului de Pace de la București, care punea capăt războiului ruso-turc (1806-1812), Hanul lui Manuc îl mai are și pe acela de a fi adăpostit, într-o friguroasă și la fel de istorică după-amiază de 1 decembrie a lui 2006, chiar de Ziua Națională a României, mărul discordiei literare între doi prieteni la cataramă: Vasile Ernu și Bogdan Alexandru Stănescu. Nu, nu și-au spart sticle-n cap și nici nu s-au înjurat de patrie, pur și simplu i-au sculat din morți pe Gogol și pe Joyce și, așa cum ai înhăma doi cărăbuși la cutiile cu chibrituri, i-au pus să se ia la întrecere culturală, să vadă care-i mai care. Ernu-i tot dădea cu autorul Sufletelor moarte, Stănescu riposta cu autorul Oamenilor din Dublin. Nu știm cine a câștigat în seara aceea, cert este că schimbul, de-atunci și până mai anul trecut, a continuat în paginile mai multor reviste, plimbându-i pe cei doi prin cursul de literatură al lui Nabokov și lista lui Bloom, maeștrii și margaretele lui Bulgakov, Mann și Kafka, Tolstoi și Dostoievski, Philip Roth și Salman Rushdie, Grossman și Brodski, ca în final să ajungă la scriitorul Platonov, criticul literar I.V. Stalin și Mikoian. Amin! Paradă de cultură generală și lecturi în vremuri cool? Nu, băieții ăștia doi chiar pun suflet în ceea ce scriu și pun la suflet cam tot ce-și spun; pentru fiecare, literatura e o chestiune de viață și de moarte. Dacă nu ați avut ocazia până acum să cunoașteți un scriitor în carne și oase, atunci când veți cunoaște unul, să-i puneți următoarea întrebare: auzi, tu de ce scrii? Veți vedea îndată cum se-nvinețește la față, pomeții încep să-i tremure, iar dacă nu sunteți vigilenți ca să îndepărtați din preajma-i obiectele ascuțite, s-ar putea să aveți pe conștiință un erou național. Este întrebarea de care se tem cel mai mult scriitorii și la care ajung într-un final să răspundă ce-i doi certăreți: funcția literaturii este una politică, spune Ernu; ba nu, este una de cunoaștere, răspunde Stănescu. Iată ceea ce face Epistolarul… să fie o carte curajoasă și deci – o pasăre rară.
Iar acum să trecem la chestiuni ceva mai serioase – Isprăvile lui Guguță, de Spiridon Vangheli. Guguță s-a născut în URSS prin anii ’70 ai secolului trecut, în satul Trei Iezi din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, într-o familie de colhoznici cumsecade. Posedat de o generozitate aproape compulsivă, săritor la nevoia oamenilor din popor la orice oră din zi sau din noapte, iubitor nețărmurit de mamă, patrie, baștină și plai natal, copilul universal Guguță, asemenea soldatului universal Jean Claude van Damme ori precum supereroii hollywoodieni, este de partea binelui care întotdeauna va avea sorți de izbândă. Guguță respectă cu sfințenie tradiția populară, aia mai laică, merge cu plugușorul, dă, la rândul său, ultima rublă din mănușă unor urători exemplari, la rigoare se poate deplasa chiar până la Chișinău, ca să fie apostolul tradiției populare, acolo unde, zice-se, aceasta e pe cale de dispariție. Dar Guguță este totodată și un împătimit al progresului, un wunderkind sovietic ce se duce la școală înainte de soroc, adoră camionul tatălui său și își învață mama să meargă pe bicicletă, convingând-o să lepede simbolica fotă și să adopte pantalonii, scrutează căruțele de pe câmp cu binoclul și-ar vrea să se facă aviator. Iar toate acestea – secondate de un stahanovism precoce care amintește de iepurele din Nu, pogodi!, animație cu care, de altfel, Guguță a fost contemporan. De fapt, singurele momente în care Guguță aduce a copil și deci a om sunt acelea când are curajul să fie cu adevărat el însuși, când îl tunde chilug pe frizerul satului ori când este închis în butoi de meșterul satului și se visează căpitan de corabie, pe care a îmbarcat mamă și tată, oi și găini, cățel și purcel, ca să ajungă, prin Nistru, până la Marea Caspică. Iar ilustrațiile după gravurile în metal ale lui Boris Diodorov o confirmă din plin. În astfel de momente, l-am putea compara pe Guguță cu Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești sau chiar cu Micul Prinț. Editat și răseditat, tradus în zeci de limbi de pe tot globul, mă rog, în limbile celorlalte cinci șesimi, ilustrat, animat și ecranizat, Guguță a fost cel mai de succes produs sovietic al RSSM, care, iată, se încăpățânează încă să troneze pe rafturile unor librării, iar experiența relecturii merită încercată, chiar dacă în ediția din 2010 rubla s-a transformat în leu, iar URSS, în Europa.
Recent Comments