Dacă Dušan Makavejev ar  fi realizat W.R.-Misterije organizma (1971) în Moldova, probabil că ar fi folosit performanceul lui Vasile Rață din 1996, Pomul înmugurit, în scena de la începutul filmului, în care Milena Dravić, Ivica Vidović și Jagoda Kaloper își petrec, într-o încâlceală de degete, un ou spart în încercarea searbădă de a-l menține intact. Menită, probabil, să anticipeze una din temele care descriu de-a lungul peliculei laitmotivul misterelor organismului, scena în sine nu are nimic erotic, chiar dacă mâinile împletite în efortul de a salva pielița gălbenușului aparțin unor nuduri și în pofida faptului că mai încolo, în film, gestul se prelungește într-un act sexual explicit, alternat de comentariile artistei și sexologului Betty Dodson, în timp ce Milena conferențiază în curtea blocului de muncitori pe tema amorului liber, după ce citește în ziarul iugoslav Komunist un articol despre cum s-a îndrăgostit Karl Marx. Iar dacă mai specificăm și că dansul oului are loc în vârful unui pat, deasupra căruia veghează o fotografie, originală, ne avertizează actrița, cu Hitler și grupul de apropiați, realizată de Hugo Jaeger în 1939, și asta imediat după ce un Bulat Okudjava își încheie, dintr-un off retoric, poemul cu „Who will police our judges? / And who will will our will? / He who chooses his slavery, / Is he a slave still?”, sutura de simboluri politice, încercând disperat să protejeze vifelina fantomei libertății, transpare în toată măreția ei fals alegorică.

O falsă alegorie este și Pomul înmugurit, performanceul lui Vasile Rață din 1996. Numai că, în timp ce la ceilalţi congeneri referinţele contextuale ţin de domeniul evidenţei, Pomul înmugurit șochează tocmai prin absența ostentativă a politicului. Și care, deși spune pom înmugurit,

nu are nimic vegetal, totul fiind animal sau mineral. Mă-ntreb ce creatură va fi fost pomul însuși. Așa-numitul pom este uscat și, de fapt, doar trunchi estropiat, aripile de gâscă, și ele niște cioturi, sunt albe ca laptele, la poalele pomului zac împrăștiate zeci, sute de ouă impecabile, iar sub ele – un cuibar de vată de sticlă de culoarea urinei. Artistul pășește cu tălpile goale în sălașul ouălor, le adună de pe jos pentru a și le imola în cap… Iată ce fac eu cu libertatea voastră post-perestroikă, pare a spune Vasile Rață, atunci când oul cald ca gura mamei lui Grigorie Vieru trecuse pe neobservate din spațiul candid de celuloid al tomului, în cel pudic public al paginilor de gazetă și când o toropeală stătută cuprinsese cam tot ce se presupunea că trebuie să fie atitudine civică. A căuta simboluri, metafore și sugestii frumoase în materia de care se servește Vasile Rață în acest performance e absurd, întrucât artistul preia ad litteram clișeele și locurile comune din negura lui ’96, le filtrează de predicate, înlătură tacticos cuvintele de legătură, păstrând doar elementele de bază din structura și aparența unei ideologii: trunchiul glorios al patriei și zborul ei frânt, ca să folosim o expresie de mai târziu a lui Vladimir Beșleagă. Tot ce-ți rămâne de făcut este să-ți torni produsu-n cap, rod al imaculatei concepțiuni de după confortul celor cinci pâini cumpărate cu o rublă. Iată de ce, dacă l-ar fi turnat în Moldova în 1996, Dušan Makavejev l-ar fi cooptat pe Vasile Rață pentru scena gălbenușului efemer, după cum, în 1974, îl cooptase pe Otto Mühl pentru secvența de la Therapie-Komune din Sweet Movie.

articol publicat in revista ArtAct Magazine, nr. 116 / 2011

Nu vi se pare că de fiecare dată când un autor literar ajunge să fie supralicitat prin popularitate, când titlurile semnate de acesta ajung să depășească a n-șpea ediție, iar tirajele merg în cruce de-a latul rețelelor de distribuție, se face apel la câte un ilustrator care să-i resusciteze valențele? Cu alte cuvinte, că ilustrația de carte = plusvaloare? Cel puțin, aceasta e percepția editorială general răspândită. Editurile își imaginează că dacă sub numele autorului tronează câteva ghirlande frumos rotunjite, cartea începe să se vândă automat, mașinăria de piață este repusă în funcțiune, iar cititorul își îmbogățește biblioteca vertiginos, cu un titlu pe care îl mai avea o dată sau pe care, de fapt, nu și-l dorea. Acest fenomen a fost posibil de-a lungul anilor ’90, la intersecția dintre proasta asimilare locală a instrumentelor editoriale de marketing și PR vehiculate pe piețele de carte europene și uzurparea instituției autorului, respectiv a proprietății intelectuale, din timpul epocii ceaușiste. În toată povestea asta, cel mai dezavantajat a fost ilustratorul de carte sau autorul acelor desene care se spune că ilustrează o carte, căci din co-autor sau autor secund, el s-a transformat într-un surogat tipografic cu rol exclusiv decorativ.

Unul din artiștii contemporani cei mai angajați în această campanie latentă a reabilitării rolului ilustratorului este Dan Perjovschi. De câte ori am avut ocazia să răsfoiesc o carte ilustrată de acesta, am avut impresia că parcurg o nouă narațiune aflată într-un dialog neîntrerupt cu narațiunea textuală din interiorul acelorași coperți. Puține la număr, cărțile autorilor literari ilustrați de Dan Perjovschi sunt, de fiecare dată, într-o anumită măsură, și ale lui Dan Perjovschi însuși, întrucât acesta pare că tinde să recupereze funcția originară a ilustrației, una eminamente magică, dar și pe aceea conferită de avangarde, adică o funcție eminamente performativă, de act artistic ce angajează activ privitorul. Căci înainte de a intra în faza agitpropului, ilustrația, fie aceasta sub formă de desen tipărit, afiș sau colaj, reclama din partea cititorului / privitorului o participare activă la derularea firului narativ. Când parcurgi fabulele lui Pavel Șușară din Urmuz (E vremea rozelor ce mor) (Editura Crater, 1998) sau poeziile Elenei Vlădăreanu din volumul spațiu privat (Editura Cartea Românească, 2009), ilustrațiile lui Dan Perjovschi debușează mereu într-un volum separat, închis între coperțile aceleiași cărți. Bineînțeles, desenele ilustrează textul, îl rezumă, îl iconizează, însă de cele mai multe ori îl și devansează, iar textul se transformă într-un mutant contemporan de stih la stemă, după modelul vechilor cazanii medievale. Tot așa cum pus față în față cu Paginile bizare (Editura Cartier, 2009) ale lui Urmuz, Dan Perjovschi s-a plasat în contrapunct față de precursorul avangardist, contribuind cu propriile lui „pagini bizare”, deși nu e nimic mai urmuzian în desenul contemporan decât reificarea umanului ce transpare în multe din celelalte desene ale artistului.

De curând, Dan Perjovschi a intrat în orchestră cu Emil Cioran, cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, la inițiativa Institutului Cultural Francez din București. Binevenită rău această inițiativă a Institutului Cultural Francez, mai ales astăzi, când un reprezentant fulminant al existențialismului, precum Cioran – ca să tranșăm cestiunea printr-un clișeu curricular, care, sper, nu-mi va fi luat în nume de rău – risca să nu mai iasă la suprafață și să rămână sufocat de aura kitsch adolescentină a lecturii pentru neînțeleși. Un zid imens al Cinematografului „Elvira Popescu” și mai multe bannere de pe fațadele unor clădiri importante din urbe afișează acum, datorită desenelor lui Perjovschi, un Cioran ceva mai freș, mai public și mai contemporan. Era oarecum predictibilă ilustrarea de către Perjovschi a unor citate sugestive din textele aniversatului nostru. Dar acesta nu e neapărat un compromis care compromite, ci unul necesar, atunci când, ca artist, te pogori în spațiul public și mai ai și pretenția de a fi înțeles. Este o performanță care, în pofida prestigiului în masă a unei teme cool precum „spațiul public”, a fost cu greu atinsă până acum. Iar desenele lui Dan Perjovschi despre Cioran sunt un exemplu reușit în acest sens. Mult mai palpitante, în sensul celor discutate la începutul acestui text, sunt „ilustrațiile” de pe zidul de la „Elvira Popescu”, în care Dan Perjovschi nu mai ilustrează o aniversare, ci vine cu propriile întrebări, pe care le adresează atât lui Cioran, cât și contemporaneității, de la recontextualizarea lozincii staliniste, conform căreia o moarte e o tragedie, mai multe morți – statistică, și până la sinucidere prin împușcarea bulei gândului cu revolverul, desene care compun tot atâtea întrebări adresate atât existențialismului cioranian, cât și contemporaneității postcomuniste, mai ales cu câteva zile înainte de licitația manuscriselor.

Scurt spus, Cioran în stradă înseamnă Cioran featuring Dan Perjovschi, o formulă de colaborare bună de aplicat pe orice subiect cultural, mai ales atunci când revizuim, regândim și refrecventăm teme pe care am vrea să le facem de actualitate. Căci indiferent de omagiu, întrebările controversate trebuie puse.

Dan Perjovschi, Cioran în stradă, 7 aprilie – 6 mai 2011, Institutul Cultural Francez, București.

articol publicat in revista Art Act Magazine, nr. 115 / 2011