Boris Groys: „Arta trăiește cu stigmatul absenței legitimării democratice”.

Filozoful și teoreticianul i-a explicat Ekaterinei Degot de ce artistul îi amintește de circarul de altădată, care artă va avea succes în viitor și unde mai e spațiu de protest.

În ultima perioadă ai vorbit adesea despre anumite schimbări radicale care au loc în lumea artei. La ce te referi, mai exact?

Cred că au loc niște schimbări radicale de infrastructură. Sunt întrebat tot timpul ce mai e nou în artă. Am impresia că noul survine în procesul artistic nu la nivelul formei, ci la nivelul infrastructurii. Aceste schimbări au legătură, înainte de orice, cu faptul că statul e dispus din ce în ce mai puțin să sprijine muzeul și sistemul artistic. Inițiativa a fost transferată pe mâini private – lucrul acesta s-a întâmplat în America la un nivel foarte mare, în Europa se întâmplă într-un ritm extrem de alert. Figură centrală devine colecționarul.

Dar cercul colecționarilor de artă contemporană e destul de îngust, de aceea se creează impresia că arta contemporană se transformă în ceva de felul anticariatului contemporan. E vorba de obiecte scumpe, care funcționează absolut identic precum covoarele persane extrem de prețioase ori precum niște cești din epoca dinastiei Tan. Cei care o consumă formează un grup foarte restrâns de oameni bogați, și acesta e un sector foarte mic al societății. Iar noi știm că ceea ce se face pentru oamenii bogați în cultura contemporană nu are un rol cultural. Pentru că stilul de viață și cultura celor bogați sunt un fenomen exotic. Acolo nu e vorba de bani adevărați ori de succes adevărat. Adevărații bani apar atunci când vinzi ieftin și mult – pentru mase. În principiu, după modelul filmului Avatar sau al McDonald’s-ului.

Adică după modelul artei în serie? Iar asta să însemne că dispare modelul artei unicat?

Ea nu dispare, ea se marginalizează. Problema constă în faptul că are semnificație culturală numai ceea ce captivează masele, iar acesta trebuie să fie nu doar un produs în serie, ci care să se și vândă ieftin. În felul acesta s-au făcut averi mari, aparținând vedetelor cunoscute de toată lumea. Există un cerc extrem de restrâns, care-i deservește pe cei bogați – spre exemplu, Louis Vuitton și un anumit sector al artei contemporane, oameni precum Damien Hirst ori Jeff Koons. Ei deservesc clientela și, în genere, funcționează ca un boutique design. Se-nțelege, nu ei sunt cei care-și creează obiectele, totul se produce într-un anumit număr de exemplare în fabricile pe care le dețin. Și, la fel ca în cazul unei mașini scumpe, poți influența procesul de producție, poți numi anumite dimensiuni ș.a.m.d. În același timp, procesul de producție antrenează câteva mii de oameni, dar acesta e, în principiu, un lux pentru un cerc restrâns de oameni. Toate acestea nu au relevanță pentru procesul cultural.

Iar asta va capta atenția mass-mediei?

Din ce în ce mai puțin. Media discută din când în când despre buticurile scumpe, despre viața șeihilor, dar acestea comportă un caracter oarecum exotic. În realitate, media se concentrează asupra oamenilor cu un succes de masă enorm.

Dar în artă n-au fost și nici nu pot exista asemenea oameni, pentru că arta creează obiecte unicat, ce nu pot fi produse în serie. Acum situația aceasta se va schimba?

Păi, arta a încetat demult să mai producă obiecte unicat. Însuși tipul de funcționare a artei pe care tocmai o descriu e gândit în raport cu producția unui obiect care nu e neapărat unicat, ci mai degrabă scump. Iar oameni precum Picasso ori Andy Warhol, care ar fi putut manevra între gustul elitei și cel de masă, practic, nu mai există din păcate. În același timp, sfera marilor expoziții – în genul Documenta, al bienalelor și muzeelor de artă contemporană – se bazează pe cooperarea statului cu organizațiile turistice, la baza întregului mecanism se află turismul. Bineînțeles, turismul va continua, însă problema e că astăzi se dezvoltă foarte activ diferite mijloace digitale și foarte multe fapte se consumă pe internet.

Altfel spus, în curând va fi de-a dreptul ciudat să-ți mai bați capul cu expunerea? Iată, chiar acum punem la punct bienala din Ural, unde, din principiu, aproape că nu vom avea nici un original[1].

Da, are rost să-ți bați capul numai cu ceva extrem de scump, deoarece transportul, asigurările, toate acestea sunt extrem de complicate și costisitoare. Pe când filmele, video, muzica – toate acestea pot fi consumate pe internet. Iar artiștii concep foarte multe proiecte în funcție nu de procesul de creație a produsului care să poată fi vândut, ci de documentarea care poate fi plasată pe internet. Așa se face că acest tip al practicii contemporane e compatibil cu cel al culturii digitale contemporane.

Dar care-i baza economică a acestui fenomen?

Cititi continuarea traducerii in revista CriticAtac, editia din 10 decembrie 2010