M-am tot gândit. Nu știu ce să scriu. Nu sunt un cititor de bloguri specializate literar, abia dacă reușesc să citesc cărțile care contează pentru mine. În plus, în acest moment, mi se pare că expresia și proiectul numite literatura pe bloguri rămân a fi o aporie care încă nu au conciliat actul performativ al întoarcerii paginii cu reflexul automat la scrolldown-ului. Lectura sau, dacă vreți, cititul, înainte de a fi un act cognitiv, mi se pare a fi unul prin excelență spectacular & performativ, apropiindu-se prin exercițiu de ritualul infinit repetat, însă niciodată epuizat al gândirii sălbatice, adică de acea hermeneutică sui generis de care avem nevoie cu toții pentru a înțelege trecutul și a gândi prezentul și viitorul. Am încercat o dată să citesc o carte în format .pdf, o carte nu prea mare, însă captivantă. La final am rămas cu senzația de a fi terminat de citit un lung și interminabil e-mail primit, ce-i drept, de la un prieten foarte apropiat.

Am un blog pentru că mi l-a creat editura la care sunt angajat și pe care exercit un fel de schizofrenie profesională: îl folosesc în scopuri promovaționale, pe de o parte, iar pe de altă parte, îmi lansez în spațiul public virtual și chestiile tipărite ici, colo. Mai postez și comunicate de presă, informații, anunțuri primite de pe la alții și pe care vreau sa le popularizez. Momentan întrevăd un singur sens în soarta bloggingului literar – promovarea sau, daca vreți, propaganda, propagarea informației în spațiul public pe bani puțini, uneori gratuit, cu încarnarea lor benefică – sharingul. Însă tocmai aici e buba. Oricât ar părea de paradoxal, propagarea informației în spațiul public, cu sau fără acordul publicului, însă cu totul fără contribuția lui, duce la aglomerarea producției de forme fără fond. Ca să parafrazez o mai puțin cunoscută butadă a lui Werner Hoffmann, contribuabilul trebuie să ceara socoteala. Altfel, blogerul literar riscă să se adreseze unui partener confortabil, cu mușchiul moale pregătit pentru a-i fi administrată doza necesară. Pe de altă parte, atunci când se ivește un partener inconfortabil, pieziș, gata să ceară socoteala, blogerul o va lua la fugă, nu se aștepta să apară cineva în spațiul public virtual care să se comporte exact ca în cel real. În Republica Moldova de exemplu, blogosfera s-a dezvoltat ca spațiu de exprimare alternativ și de exercitarea a dreptului așa-zis democratic. Până recent, acolo lucrurile stăteau exact pe dos, spațiul public real era unul virtualizat până la disoluție, o aglomerare banală de simulacre discursive, în timp ce spațiul virtual, care părea să scape controlului puterii, îmbrăca veșmintele forului public al egalității și fraternității. Un concept precum „revoluția Twitter” și referentul său real descrie unul din aspectele acestei inversări anamorfotice, atunci când nu poate fi redus la aceeași dimensiune a PR-ului fără impozit, fără concursul contribuabilului.

Dar bloggingul capătă un sens ceva mai consistent atunci când vine vorba de propagarea imaginii ca expresie artistică. Pe blogul de artist vizual, imaginea pare să se lase „lecturată” ceva mai consistent decât textul. Blogul de artist vizual reprezintă un avantaj și din punctul de vedere al costurilor de reproducere tipărită sau expozițională. Uneori, aproape că nu mai e nici o diferență între o galerie reală, obiect arhitectural, și una virtuală. Este mai ales cazul netartei, dar și al artelor video. Ne putem întreba, oare nu cumva bloggingul literar este și o expresiei a nostalgiei textului pentru pre-istorie, când nu era decât imagine? Când ai în față un blog, iar pe el – un text literar, tu, ca cititor, ce faci, îl citești sau îl vizualizezi? Experimentezi o simultaneitate sau o consecuție cognitivă? Să ne bucurăm sau să ne întristăm că încercăm abia astăzi să răspundem la niște întrebări pe care și le adresase pictopoezia încă din anii ‘20? Poate că la vremea aceea astfel de întrebări nu-și găsiseră mediul, pe noi astăzi ne copleșesc mediile.

raspunsuri la o ancheta care n-a mai aparut…

Luni, 12 iulie
“FOOTAGE”un performance de nicoleta esinencu
cu: alexandru pleşca, doriana talmazan, irina vacarciuc
intrare: 30 lei

str. 31 august 98, terasa ”Orpheus” (Uniunea Scriitorilor)
Unii cred că Amstrong n-a pus niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în video-ul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo – ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake. Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi revoluţionari – „ important e nu ce înscenezi/ important e cu ce te alegi din înscenare“. Iar de ales, te alegi cu o părere mai bună despre propria persoană şi o realitatea mult mai bine ordonată: fiecare la locul lui, binele-bine, răul-rău, vinovaţii-vinovaţi (dovediţi), sîngele cît trebuie de roşu şi zăpada – albă ca neaua.

Footage are mai puţin de-a face cu falsificarea imaginii şi manipularea atent ierarhizată, cît cu mistificarea de sine, cu variabila distanţă dintre revoluţiile pe care le vorbim şi laşităţile cu care ne ocupăm locul, remunerat, în schema prestabilită a nonimplicării. (Iulia Popovici)
mulţumim: IMAGOwww.imago.md