Despre însemnătatea femeilor în avangarda română s-a scris extrem de puțin. Înafară de un subcapitol dedicat subiectului de către criticul Paul Cernat în volumul Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă (2007), nu cunosc vreo altă scriere care să fi abordat acest contingent cultural. Câteva pagini consistente există și în The Posthuman Dada Guide. Tzara & Lenin Play Chess (2009) al lui Andrei Codrescu, însă ele vorbesc punctual despre artistele din avangarda altor meleaguri, chiar dacă a vorbi despre avangardă în termeni de artă națională, cum procedez eu acum, este cel puțin impropriu. În fine, dacă se-ntâmplă să mai găsim vreo mențiune pe ici, pe colo, ea va purta întotdeauna un determinant în moț: eleva lui cutare, nevasta lui cutare, verișoara lui cutare, nepoata, soacra, amanta ș.a.m.d. Milița Petrașcu este mereu și înainte de toate eleva lui Brâncuși și nicidecum una din fondatorii secției de fotografie a Școlii de Arte Plastice din Chișinău încă pe la 1921, Filip Corsa va fi, dacă va fi în genere, mai întâi nevasta lui Barbu Florian și apoi scriitoare, mai rar sau deloc cea mai subtilă teoreticiană a filmului de avangardă, iar despre Titina Căpitănescu, ce să mai vorbim? Câțiva știu că a fost soția lui Ion Călugăru și chiar mai puțini sau aproape nimeni nu discută despre fotomontajele ei din anii ’30. Un pic de excepție face Lyggia Naum, rolul ei de catalizator, mediu și medium al esteticii lui Gellu Naum fiind subliniat de fiecare dată de către exegeții autorului Zenobiei (1985).

Dar să nu ne facem iluzii, fenomenul nu este unul exclusiv est sau central-european, subducția femeilor în avangardă fiind generalizată până hăt, dincolo de Mecca vestului. El a fost aspru criticat în seria de fotografii reprezentând principalele grupări de avangardă ale secolului trecut, The Unknown Avant-garde (2008), realizată de artista vieneză Anna Artaker cu scopul de a evidenția golul surd pe care îl formează absenţa aparent insesizabilă a femeilor din acele fotografii. Într-un caiet care însoţeşte reproducerile, personajele sunt doar conturate, deţinând fiecare câte un număr de legendă în dreptul capului, astfel încât bărbaţii din fotografia grupului moscovit Coada-de-Măgar, de-o pildă, efectuată de Mihail Larionov prin 1913, se transformă, pe rînd, în Aleksandra Aleksandrovna Ekster, Liubov Sergheevna Popova, Olga Vladimirovna Rozanova, Varvara Feodorovna Stepanova, Nadeşa Andreevna Udalzova. Singura femeie reală care exista în fotografia lui Larionov este unknown, la fel de unknown cum rămân şi celelalte femei, în fotografia lui Man Ray din 1922 cu grupul dada, a Ninei Leen din 1950 cu grupul abstract-expresioniştilor ş.a.m.d.

Recent a avut loc, în premieră națională dacă vreți, o expoziție cu desenele artistei Lyggia Naum, prilejuită de lansarea cărții cu dublu CD a lui Gellu Naum (soțul Lyggiei), intitulat Vârsta semnului și produs de Editura Casa Radio în excepționala serie „Colecționarul de voci”. Evenimentul este de două ori semnificativ și trebuie consemnat ca atare.

Mai întâi despre expoziția de desene. Realizate între 1946 și 1949, cele 15 desene în creion și pastel, expuse acum pentru prima dată la un loc, conturează o estetică suprarealistă suplă, distinctă de imaginarul naumian, așa cum îl știm din volumele de poezie, proză sau teatru ale acestuia, autonomă prin expresie, dar neautosuficientă prin ideologie erotică. Spre deosebire de universul posibilităților infinite din opera lui Gellu Naum, domeniu al conjunctivului, al lui și-și, al transferurilor între regnuri, cum spunea undeva Simona Popescu, lumea din desenele Lyggiei Naum dă naștere unui soi de metaunivers care fagocitează tot, inclusiv pe Gellu. Legată la ochi, într-o beznă totală, Lyggia Naum crea în anii ’40 ceea ce André Breton numise în 1924 „desen automat”, prin analogie cu scriitura automată, ambele având la bază drept motor și tehnică de realizare, în subconștientul artistului / artistei, dicteul automat. Asimetrii sparte, fortărețe cu ochi, chipuri disipate în hașurări dinamice, trupuri umane reptiloide, siluete incandescente sau, pur și simplu, creaturi bizare alcătuiesc imaginarul artistic al Lyggiei Naum și caracterizează, cu o expresie folosită de Sebastian Reichmann în prezentarea din timpul lansării, desenul mediumnic al acesteia. Este un concept care trebuie reținut, întrucât el este ceea ce face ca opera Lyggiei Naum să aparțină istoriei avangardei, în măsura în care aparține și istoriei performanceului. Un desen mediumnic, înainte de a fi expresie grafică, vizuală, pe hârtie, este un act performat, iar rezultatul poate fi interpretat și ca arhivă a acestui act. Aceasta este linia fină care desparte cele două estetici, a Lyggiei și a lui Gellu, spărgând întunericul, după cum sună chiar titlul unuia din desenele ei. Deși a durat numai o săptămână, între 10 și 14 martie în Ceainăria Librăriei Cărturești-Verona din București, expoziția se cere reiterată și repusă în discuție cu instrumentele istoriei artei în genere, pentru că, gest exemplar, inițiativa Fundației „Gellu Naum” trebuie înțeleasă ca îndemn și provocare, în același timp.

Tot așa cum provocator este și demersul Editurii Casa Radio de reeditare și producere sonoră a materialelor din arhiva Radio România. Cele două CD-uri conțin înregistrări din Fonoteca Radio România din perioada 1967-2000, cu poeme, în mare parte inedite, în lectura autorului și un documentar radiofonic realizat de Anca Mateescu în 1999, în care îl putem auzi pe Gellu Naum discutând între altele despre suprarealism, Victor Brauner, comunism, Oskar Pastior, anti-fascism, estetică personală. High-light-ul celui de-al doilea CD îl reprezintă discursul lui Gellu Naum despre poezie, înregistrat chiar în 1967.

„În aventura poetică de acum două-trei decenii, de pildă, – spune Gellu Naum în Despre poezie – tendința de a ieși din marasmul haotic al lumii capitaliste, de a reda expresiei funcțiile sale reale, de a găsi cheile mitului tulbure încă al epocii noastre, mai păstra în ea germenii unei speranțe definitorii”, încheindu-și incursiunea cu o pledoarie pentru poezia concretului care, pentru noi, cei de astăzi, alăptați la serverele Ubu.com, nu poate suna decât ca o profeție. Iar meritele Editurii Casa Radio, cât și cele ale Fundației „Gellu Naum”, sunt cu atât mai incontestabile, ele marcând, cu un barbarism pe care sper că mi-l veți ierta, redescoperirea în cultura noastră a ceea ce în genere înțelegem prin sound culture.

Lyggia Naum, expoziție de desene, organizator: Fundația „Gellu Naum”, 10-14 martie 2011, Ceainăria Librăriei Cărturești-Verona, București.

Gellu Naum, Vârsta semnului. „…câteva din frumoasele mele poheme…” rostite în 1967 / 1991 / 1999, Cu o prezentare de Simona Popescu și un documentar radiofonic de Anca Mateescu, Editura Casa Radio, Colecția „Biblioteca de poezie românească”, Seria „Colecționarul de voci”, București, 2010, 117 p. + 2 CD-uri încorporate (CD 1 – 74’54’’, CD 2 – 58’55’’).

articol publicat in revista ArtAct Magazine, nr. 109 / 2011