Inițial n-am vrut să răspund acestui sondaj de opinie. Am plecat din Moldova din 2003 și am revenit cu rare intermitențe, deci aș fi un impostor să încep să vorbesc despre undergroundul de-acolo. Însă mi-am dat seama că tocmai pornind de aici se pot decela anumite condiții de existență a fenomenului cu pricina. Am revenit în Moldova de sărbători, de sărbătorile oficiale, de unde putem deduce că undergroundul nu se manifestă de sărbători sau, mai exact, postulăm că de sărbători undergroundul este latent, el mocnește în vizuină, la adăpost de aerul festiv cu arome de șașlâc al cadrului. În plus, ca să intri în contact cu undergroundul, e nevoie să fi mocnit și tu în acel spațiu, mult, temeinic, până ți se-apleacă de mainstream, asta, bineînțeles, cu condiția să existe un mainstream, unul puternic, pe care să-l simți la tot colțul spațiului public și în tot ungherul spațiului privat. Cu cât mai solid și mai blindat e mainstreamul, cu atât mai profund și mai necesar devine undergroundul, căci el, la fel ca avangarda, se definește și există întotdeauna în relație cu ceva, într-o relație de opoziție, de subducție în câmpul cultural. Undergroundul este de avangardă, însă e întotdeauna în ariergarda culturii. El este un laborator, dar un laborator care macerează ce a rămas neconsumat de la marele festin al culturii. Dacă ajunge să o ia înaintea culturii, devine inevitabil mainstream, comerț, iar contribuabilul se supără. Undergroundul este experimental, dar el experimentează cu resturi, cu oasele neroase până la capăt, cu zgârciuri și șuruburi în plus, el este un patchwork. Dacă va experimenta cu ceva nedegustat până atunci de cultura mainstream, iar experimentul va reuși, imediat va primi un label și un cod de bare, va fi reprodus în serie și avansat în gradul tarabei, urmând ca după aceea să vină din urmă adevăratul underground care să postprelucreze ambalajul. Undergroundul asimilează, el nu devine niciodată. Undergroundul nu-și dorește să convertească fecioara, dar își propune să mântuiască prostituata. O muzică e underground atunci când mixează sunetele eliminate din cacofonia culturii, când impostează o armonie în simfonia de fond, când preia din surdină. Un film e underground atunci când lucrează cu decupaje la care s-a renunțat la montaj, cu bucata de peliculă de după ieșirea glontelui din țeasta personajului negativ. La fel și în cazul teatrului. De aceea o să găsiți mai rar literatură underground, capacitatea literaturii de a înghiți totul fiind îndeobște recunoscută, și aproape niciodată arhitectură underground. Literatura nu există decât dacă e citită, adică decât dacă trece printr-o tipografie, decât dacă e publicată, adică făcută publică. În plus, undergroundul nu poate deține copyright. Undergroundul înseamnă și încercare de a restrânge rândurile de consumatori, după ce fenomenul fusese de masă, elitizând donquijotesc ceea ce natural nu poate fi elitizat pentru că nu e produs de elite. Undergroundul nu e al elitelor, dar și-ar dori să fie. Când își ițește prezența în spațiul public, e arătat cu degetul, se râde de el, iar undergroundul își dorește nespus să fie admirat și să poată seduce. Undergroundul nu e public, dar nici privat, e o capsulă nedefinită în corpul celor două spații. Dacă e în cel public, capsula undergroundului arată ca o bubă nostalgică ce vrea să fie privată, dacă e în cel privat, deranjează vecinii pentru că vrea să fie public. Și toate acestea nu durează decât foarte puțin. Un underground cu tradiție e o contradicție în termeni. Pe vremea mea, ca să spun așa, era underground să asculți hip-hop și să citești… Cioran, acum amândouă sunt kitsch, iar ceea ce este astăzi underground mâine va fi manea.

Anchetă supliment Oberliht #4