Greu de spus care mai este astăzi utilitatea imnului naţional. La vremea cînd a fost redactat actualul imn al României, textul se voia a fi o expresie concentrată a idealurilor Revoluţiei de la 1848, adică, în principal, „sfînta libertate” ca acquis comunitar cu caracter naţional îndreptat împotriva „barbarei semilune” şi a despotismului „cu-ntreaga lui orbie”. Tind să cred că lectura lui publică era una ad litteram şi că identificarea cu directivele politice din text era una majoritară. Dar mai este vorba şi de un mod mai liber de tratare a temei. Intelectualul de la 1848 nu se sfiia să vehiculeze în vocabularul său nume de politicieni şi magistraţi ai vremii, astfel încît produsul artistic, înainte de a delecta şi de a distra, devenea o formă de activism social, un instrument de opinie cu greutate în spaţiul public. Celelalte imnuri care au urmat, Marş triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor (perioada 1862-1884) al lui Eduard Hübisch şi Trăiască regele (perioada 1884-1948) al lui Vasile Alecsandri, se apropie mai mult de definiţia de dicţionar a termenului şi erau, ca atare, o formă de glorificare a şefului statului ca ales, nu al poporului, ci al lui Dumnezeu. După 1948, locul Regelui a fost luat, pe rînd, de Socialism, apoi de Comunism, iar al lui Dumnezeu, de către Partid, aşa încît Zdrobite cătuşe (perioada 1948-1953, Aurel Baranga), Te slăvim, Românie! (perioada 1953-1977, Eugen Frunză şi Dan Deşliu) şi Trei culori (perioada 1977-1989, remake după textul omonim al lui Ciprian Porumbescu), oricît ar părea de paradoxal, păstrează, structural, coordonatele definiţiei de dicţionar, ba mai mult, parcă s-ar apropia de definiţia biblică a termenului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Moldova Sovietică (1945-1991, Emilian Bukov şi Ivan Bodarev), imnul de stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Mai apropiat de prima lecţiune a imnului românesc este Limba noastră (din 1994 şi pînă în prezent, Alexei Mateevici), deşi nicăieri nu se precizează despre ce limbă este vorba.

Deşi este cea mai pertinentă dintre toate versiunile imnului care s-au perindat de-a lungul unui secol şi jumătate în spaţiul public românesc, Deşteaptă-te, române! rămîne totuşi la temele de la 1848. Chiar dacă avem nevoie şi astăzi, sau mai ales astăzi, de o reală „sfîntă libertate” şi chiar dacă nu s-ar putea afirma fără ezitare că ne-am deşteptat cu totul, mitul „barbarei semilune” şi al „despotismului” mută tema socială într-o direcţie greşită şi camuflează adevărata problemă. Astăzi, mai mult ca oricînd, locul „barbarei semilune” şi al „despotismului” a fost ocupat graţios de către stat. Dar cine ar avea curajul sau dezinhibarea de a scrie / cînta despre impozitele şi taxele care perpetuează teroarea publică, despre facturile de la întreţinere care lasă individul fără cap şi fără picioare, despre cîinii comunitari, despre birocraţie sau despre inextricabilitatea relaţiei privat – public în genere? După experienţa regimului totalitar, literatura din spaţiul românesc a fugit, pînă mai dăunăzi, ca dracul de tămîie de temele sociale. S-ar spune că numai arta contemporană a înţeles repede care este rolul ei. Însă dacă este să căutăm o artă mai apropiată de epoca textului cîntat, cred că ne-am putea opri fără rezerve la rapul politic. Pacha man a cîntat despre impozite şi taxe, La Familia despre sforile din spatele Revoluţiei din ’89, BUG Mafia despre justiţie / corupţie şi criminalitate în rîndul demnitarilor publici, Paraziţii despre cenzură / exprimare liberă şi manipulare politică în masă. Un imn care să se apropie cel mai mult de factura celui de la 1848, la fel de percutant precum cel al lui Andrei Mureşanu, dar care să fie racordat pe deplin la realităţile sociale de astăzi poate fi creat, cu succes, în primul rînd de ei, de autorii rapului politic.

text redactat la solicitarea Irinei Botea, pentru proiectul artistic Before a National Anthem, 2008-2009.