Expoziția I Fought the X and the X Won de la Muzeul Național de Artă din Cluj, curatoriată de criticul maltez Raphael Vella, este înainte de orice un exemplu de performanță culturală. Căci, sincer să fiu, până să o văd, am fost sceptic. După ce că era amplasată într-un muzeu național, iar muzeele noastre, așa cum știm, profesează îmbălsămarea, expoziția mai și întrunea un amalgam de artiști, medii de expresie, genuri și stiluri adunate de peste tot, sub un titlu care înafară de ideea de cafteală nu-mi transmitea nimic. Iar curiozitatea de a vedea care a fost soluția curatorială devenise cu atât mai mare.
Obișnuiți prin tradiție curriculară să plasăm expozițiile de grup sub hegemonia temei – în fapt, o reminiscență prestructuralistă din câmpul francez al criticii tematice –, surprinderea este cu atât mai mare, cu cât, de data aceasta, lucrările expuse nu mai glosează pe marginea, să spunem, temei bătăliei, fie aceasta culturală, civilă, politică sau pur și simplu freudiană, ci teoretizează un raport, o relație semantică. Ele nu afirmă, alături de H. Frank, „la început a fost scandalul”, ci ilustrează critic raportul dintre învingător și învins, și tabăra în care se plasează autorul, respectiv publicul. „Conferiți sintagmei o întoarcere greenbergiană – spune oarecum ludic Raphael Vella, curatorul expoziției – și veți obține «I fought kitsch and kitsch won». Adaptați-o la Guy Debord și ea devine «I fought spectacular society and the spectacle won»…”. Din această perspectivă, marca generală a operelor expuse va fi aceea a intertextului, a frameurilor și layerelor care circumscriu relații între prezent, contemporan, istorie recentă și trecut, traumă colectivă, istorie clasică, relații redate aproape literal în cele mai multe din lucrări.
În Photo Finish (2011), spre exemplu, lucrarea video semnată de Vince Briffa (MT), trei sportivi de performanță își spun concomitent povestea, transformând firele narative înseși în competiție. Mai bătăios, Dionisis Christofilogiannis (GR) a creat un soi de palimpsest pictural în tabloul The School of Athens (2010), în care imaginea Școlii de la Atena se întrepătrunde anamorfotic cu imagini decupate din scenariul revoltelor stradale. Un scenariu exemplar, în care filozofii elini sunt snopiți în bătaie și târâți afară din cadrul tabloului de către polițiștii cu căști de protecție și bastoane de cauciuc. Tot așa cum palimpsest sonor este și instalația mp3, Itinerario (2006) a artistei Petra Feriancova (SK), care împletește două fire narative, când mono, când stereo, generând un rezultat insolit și familiar totodată. Colajele The Doll (2009) și The Singing Lions (2009) ale lui Artan Shabani (AL) instituie un raport de luptă-dialog între prezentul alb-negru și trecutul realist-socialist color. Însă uneori raportul lui „m-am luptat cu X și X a câștigat” se poate stabili între interior, meditație individuală și exterior, societate, comunitate, cum se întâmplă în cazul amestecului de real și imaginar, copilărie și maturitate din desenele Lost (2011) și Raindrops (2011), create de Eva Mitala (GR).
O abordare aparte a relației luptă-eșec-luptă-victorie o pot constitui lucrările artiștilor care implică, autoreferențial, mediul artistic prin care se exprimă aceștia, în care personajul, situația, contextul redat dialoghează cu rama operei de artă, deci implicit și cu sociumul care-l găzduiește. În fotografiile pe dibond ale lui Adrian Scicluna (MT), Coco Mug (2011) sau Billiards 2 (2011), subiectul unor acțiuni umane, cum ar fi băutul cafelei sau jocul de biliard, nu mai este omul, ci imaginea fragmentată a acestui om transmisă pe monitorul unui laptop, sugerând reificarea umanului într-o societate postumană. În lucrarea video a Katharinei Swoboda (AT), Betty and the Camera (2011), singura antrenoare de box din Austria, Bettina Pernstich, boxează cu obiectivul camerei video. În desenele cu cerneală pe hârtie ale lui Sharon Engelstein (CA), Monster (2004) și Ape with Fetus (2004), lupta se dă între reproducerea cartoonistă și cea digitală, schematică, producându-se astfel un melanj de realitate cu SF. Portretele pe care Dimitrios Antonitsis (GR) i le-a realizat afaceristei Leona Hemsley, în seria Where the Queen Stands Guard (2007), sunt imprimate pe plăci de aur, cu scopul de a institui astfel, ironic și polemic, o echivalență între opulența deșănțată a subiectului și prețiozitatea materialului expresiv: despre bogați, numai de bine, cu aur… Ceva mai formal, în Tondo (2010), Radu Comșa (RO) pune față în față pictura cu efectul lomografic. Michal Moravcik (SK) a creat o structură de oțel, Still Fight (2007), cu înscris omonim, de care te vei împiedica de fiecare dată atunci când vei crede că ai undă verde către un scop bine stabilit. În videoinstalația lui Siebren Versteeg (USA), Prop (2009), un băț plasat în spațiul de expunere și rezemat de suprafața unei plasme creează vizual și auditiv impresia că zgârie propoziția filmată: „As the soul wanes, the form appears”. Artistul față cu muzeul imaginar este reprezentat în desenul The Midnight Oil (2011) al lui Ry Fyan.
Dar în expoziție au fost incluse și lucrări care tratează raportul de care aminteam mai sus în manieră personală, fără asemănare cu direcțiile de atac ale celorlalți artiști. În My global self (2010), instalația de video și bile de ghips pictate a lui Gabriel Brojboiu (RO), învingătorul și învinsul formează una și aceeași ființă, angrenată în contorsiuni introspective derulate în loop. Austin Camilleri (MT) a creat lucrarea Homo Immortalis (2011) special pentru această expoziție, reprezentând 9 busturi de dictatori din marmură de Carrara, cu chipurile învăluite în giulgiul istoriei recente. Mubarak? Gaddafi? Ahmadinejad? Voronin? Poate fi oricare dintre aceștia, pe rând sau toți odată. La fel cum „I’m immortal” sugerează și textul format din mucuri de țigară din lucrarea omonimă a lui Baptiste Debombourg (FR), din seria Social Philosophy (2008). Nume sub care ar putea fi plasată și videoul Ewei Kuras (PL), Island Grand Fiction (2009), care reconstruiește o insulă în miezul urbanului, urbanizând sălbaticul la preț redus. Helidon Gjergji (AL), în The Blue Danube (2004), reface pe muzică de Johann Strauss traseul video al instalației de scurgere din propriul apartament, o endoscopie în organismul a ceea ce în general înțelegem prin acasă, ca metaforă și personificare a umanului. Elio (2009), portretul în ulei pe pânză realizat de Gabriele Grones (IT) și Two Men’s Back (2010), dipticul fotografic realizat de Tarohei Nakagawa (JP) transplantează locul confruntării în / între diferitele ipostaze ale aceleiași ființe. În primul, avem un dead pan ca o carte deschisă. În cazul celui de-al doilea, două antiportrete alb-negru construind o antiteză. Dimitris Tataris (GR), în seria de desene Loplop (2011), și Raphael Vella (MT), în dipticul de grafit și spray pe hârtie Sometimes you win, sometimes you lose (2011), ridică discuția la nivelul aluziilor torționare, a ființei hăituite, a decapitărilor iminente.
I Fought the X and the X Won constituie așadar și o platformă de dezbatere, cu mijloace artistice, în jurul raporturilor de putere care girează tot mai mult societatea în care trăim, venind totodată în întâmpinarea acestor raporturi cu soluții sau cu recunoașterea înfrângerii, atitudini care, paradoxal, sunt tot atâtea direcții de atac și resuscitare a energiilor critice.
I Fought the X and the X Won (expoziție de grup), curator: Raphael Vella, artiști: Dimitrios Antonitsis, Vince Briffa, Gabriel Brojboiu, Austin Camilleri, Dionisis Christofilogiannis, Radu Comșa, Baptiste Debombourg, Sharon Engelstein, Petra Feriancova, Ry Fyan, Helidon Gjergji, Gabriele Grones, Ewa Kuras, Eva Mitala, Michal Moravcik, Tarohei Nakagawa, Adrian Scicluna, Artan Shabani, Katharina Swoboda, Dimitris Tataris, Raphael Vella, Siebren Versteeg, 16 aprilie – 15 mai 2011, Muzeul de Artă Cluj-Napoca.
Recent Comments