Nu vi se pare că de fiecare dată când un autor literar ajunge să fie supralicitat prin popularitate, când titlurile semnate de acesta ajung să depășească a n-șpea ediție, iar tirajele merg în cruce de-a latul rețelelor de distribuție, se face apel la câte un ilustrator care să-i resusciteze valențele? Cu alte cuvinte, că ilustrația de carte = plusvaloare? Cel puțin, aceasta e percepția editorială general răspândită. Editurile își imaginează că dacă sub numele autorului tronează câteva ghirlande frumos rotunjite, cartea începe să se vândă automat, mașinăria de piață este repusă în funcțiune, iar cititorul își îmbogățește biblioteca vertiginos, cu un titlu pe care îl mai avea o dată sau pe care, de fapt, nu și-l dorea. Acest fenomen a fost posibil de-a lungul anilor ’90, la intersecția dintre proasta asimilare locală a instrumentelor editoriale de marketing și PR vehiculate pe piețele de carte europene și uzurparea instituției autorului, respectiv a proprietății intelectuale, din timpul epocii ceaușiste. În toată povestea asta, cel mai dezavantajat a fost ilustratorul de carte sau autorul acelor desene care se spune că ilustrează o carte, căci din co-autor sau autor secund, el s-a transformat într-un surogat tipografic cu rol exclusiv decorativ.
Unul din artiștii contemporani cei mai angajați în această campanie latentă a reabilitării rolului ilustratorului este Dan Perjovschi. De câte ori am avut ocazia să răsfoiesc o carte ilustrată de acesta, am avut impresia că parcurg o nouă narațiune aflată într-un dialog neîntrerupt cu narațiunea textuală din interiorul acelorași coperți. Puține la număr, cărțile autorilor literari ilustrați de Dan Perjovschi sunt, de fiecare dată, într-o anumită măsură, și ale lui Dan Perjovschi însuși, întrucât acesta pare că tinde să recupereze funcția originară a ilustrației, una eminamente magică, dar și pe aceea conferită de avangarde, adică o funcție eminamente performativă, de act artistic ce angajează activ privitorul. Căci înainte de a intra în faza agitpropului, ilustrația, fie aceasta sub formă de desen tipărit, afiș sau colaj, reclama din partea cititorului / privitorului o participare activă la derularea firului narativ. Când parcurgi fabulele lui Pavel Șușară din Urmuz (E vremea rozelor ce mor) (Editura Crater, 1998) sau poeziile Elenei Vlădăreanu din volumul spațiu privat (Editura Cartea Românească, 2009), ilustrațiile lui Dan Perjovschi debușează mereu într-un volum separat, închis între coperțile aceleiași cărți. Bineînțeles, desenele ilustrează textul, îl rezumă, îl iconizează, însă de cele mai multe ori îl și devansează, iar textul se transformă într-un mutant contemporan de stih la stemă, după modelul vechilor cazanii medievale. Tot așa cum pus față în față cu Paginile bizare (Editura Cartier, 2009) ale lui Urmuz, Dan Perjovschi s-a plasat în contrapunct față de precursorul avangardist, contribuind cu propriile lui „pagini bizare”, deși nu e nimic mai urmuzian în desenul contemporan decât reificarea umanului ce transpare în multe din celelalte desene ale artistului.
De curând, Dan Perjovschi a intrat în orchestră cu Emil Cioran, cu ocazia centenarului nașterii acestuia din urmă, la inițiativa Institutului Cultural Francez din București. Binevenită rău această inițiativă a Institutului Cultural Francez, mai ales astăzi, când un reprezentant fulminant al existențialismului, precum Cioran – ca să tranșăm cestiunea printr-un clișeu curricular, care, sper, nu-mi va fi luat în nume de rău – risca să nu mai iasă la suprafață și să rămână sufocat de aura kitsch adolescentină a lecturii pentru neînțeleși. Un zid imens al Cinematografului „Elvira Popescu” și mai multe bannere de pe fațadele unor clădiri importante din urbe afișează acum, datorită desenelor lui Perjovschi, un Cioran ceva mai freș, mai public și mai contemporan. Era oarecum predictibilă ilustrarea de către Perjovschi a unor citate sugestive din textele aniversatului nostru. Dar acesta nu e neapărat un compromis care compromite, ci unul necesar, atunci când, ca artist, te pogori în spațiul public și mai ai și pretenția de a fi înțeles. Este o performanță care, în pofida prestigiului în masă a unei teme cool precum „spațiul public”, a fost cu greu atinsă până acum. Iar desenele lui Dan Perjovschi despre Cioran sunt un exemplu reușit în acest sens. Mult mai palpitante, în sensul celor discutate la începutul acestui text, sunt „ilustrațiile” de pe zidul de la „Elvira Popescu”, în care Dan Perjovschi nu mai ilustrează o aniversare, ci vine cu propriile întrebări, pe care le adresează atât lui Cioran, cât și contemporaneității, de la recontextualizarea lozincii staliniste, conform căreia o moarte e o tragedie, mai multe morți – statistică, și până la sinucidere prin împușcarea bulei gândului cu revolverul, desene care compun tot atâtea întrebări adresate atât existențialismului cioranian, cât și contemporaneității postcomuniste, mai ales cu câteva zile înainte de licitația manuscriselor.
Scurt spus, Cioran în stradă înseamnă Cioran featuring Dan Perjovschi, o formulă de colaborare bună de aplicat pe orice subiect cultural, mai ales atunci când revizuim, regândim și refrecventăm teme pe care am vrea să le facem de actualitate. Căci indiferent de omagiu, întrebările controversate trebuie puse.
Dan Perjovschi, Cioran în stradă, 7 aprilie – 6 mai 2011, Institutul Cultural Francez, București.
articol publicat in revista Art Act Magazine, nr. 115 / 2011
Cine își mai amintește scheciul acela umoristic de la Hanul Moftangiilor, emisiunea din anii ’90, care se dădea în fiecare duminică pe TVM și în care un Gheorghe Urschi cam ponosit e încolțit, dintr-o parte, de un Sandu Grecu încruntat și, de cealaltă parte, de un Jan Cucuruzac cu fața mai bleagă, ambii întrebându-l pe primul ce este el: român sau moldovean? După câteva clipe de nedumeriri, implorațiuni și frământări interioare crâncene, Urschi exclamă: „Băi, ce vreți de la mine, eu nu-s nica, eu sunt mestnîi pațan
În mod normal, când o persoană (artist, scriitor, inginer, medic sau zugrav) ajunge pe culmile gloriei profesiei lui, când ia cam toate premiile care se pot lua și este cunoscut cam în toate ungherele planetei Terra, îi poți spune adio, pa, ciao bambina, te-am pupat și plec în China, căci nu-i mai ajungi la nas, fie că nu mai are ceea ce noi muritorii de rând înțelegem prin cuvântul „timp”, fie că pur și simplu nasul lui va fi totdeauna la un segment distanță de fosa ta nazală. Asta trebuie avut în minte atunci când începem lectura cărții lui Dan Perjovschi, 20 / 22. Douăzeci de ani de texte (Cartea Românească, 2010). Căci spre deosebire de restul, pe lângă desenul lui critic, pieziș, acid și implicat, pe care l-am putut vedea prin vara lui 2008 inaugurând spațiul ARThotel din Chișinău, de pe Asachi, Dan Perjovschi scrie și la o revistă, 22, aceeași din 1992, până în 2010 și tot așa mai departe. Are un petic de ziar pe care când scrie, când expune desen, când tace teme grele, teme simple, teme insesizabile care bântuie societatea românească și de care nu se ocupă nimeni, întrucât par prea mărunte, însă care, încondeiate acum, devin exemplare și omnivalabile. Mineriade, Revoluția Română, privatizări forțate, inginerii financiare, integrare europeană, arta contemporană, MNAC, Casa Poporului, Iliescu, dar și apa caldă, câinii vagabonzi, maxi-taxiul (aka rutiera), factura la lumină, Republica Moldova etc., toate aceste subiecte însăilează, cu ironie caustică, substanța celor douăzeci de ani de texte. La un moment dat, prin capitolul 2009, Dan Perjovschi răsfoiește arhiva revistei 22 și răsfoind-o ajunge să se-ntrebe cum de n-au înnebunit cu toții, în vâltoarea evenimentelor creionate acolo. Răspunsul ar putea fi, iar asta se vede abia acum, când cele câteva sute de intervenții textuale stau la un loc, că dincolo de variația temelor, există o supratemă, care încheagă și întărește: căutarea comunității. Asta face Dan Perjovschi, caută cu disperare, săptămână de săptămână, comunitatea care, paradoxal, fusese ruinată, dezagregată de regimul Ceaușescu. Comunismul trebuia să însemne supremația comunității, a solidarizării cu celălalt, a empatiei, adică exact ceea ce realitatea dură, istorică a evenimentelor a distrus prin instrumente precum Securitatea, KGB-ul, turnătoria. Divide et impera, parcă-i zicea dictonului. Iar când dictonul se preface în dictatură, e rândul artistului să regăsească sensul conceptului pierdut. Iar cartea lui Dan Perjovschi parcurge anume etapele căutării și reabilitării comunității dezbinate. „Probabil că asta ne este soarta – spune Perjovschi – ne împărțim mereu în două și fiecare parte visează s-o anihileze pe cealaltă.”
Recent Comments