(Discuţia a apărtu şi pe una din cele mai importante platforme de dezbatere din Rusia/ OpenSpace.ru)

Sîntem în legătură directă cu Ivanov (Moscova), Danilkin (Bilbao), Panfil (Chişinău). Deci, cum ar spune Gagarin: „Poehali!” [„Să mergem!”]… (traducerea o asigură: Igor Mocanu)

Vă propun să medităm puţin la „generaţia Sputnik” care a culminat cu zborul lui Iura Gagarin în cosmos. El a fost eroul nostru şi eroul a milioane de oameni. Pentru mine, el a rămas simbolul generaţiei ’60, al unei generaţii romantice, curajoase şi plină de entuziasm. A fost o generaţie care nu a uitat să viseze. Ce a însemnat „generaţia Sputnik”, cum a apărut şi care este semnificaţia acestui fenomen pentru spaţiul sovietic?

Alexandr Ivanov. Aceasta a fost, cred, ultima generație de oameni sovietici care încă se mai închina zeilor de fier. Utopia industrială a progresului prin tehnică, prin diversele forme ale „cuceririlor” tehnologice: cosmosul, spațiile neexplorate, atomul. Ciudat e că anul 1968, anul morții lui Gagarin, s-a manifestat, pentru această generație, mai mult în afara granițelor țării. Tancuri la Praga, baricade la Paris, filmul Iuliskii dojdi [Ploaie de iulie] al lui Huțiev, imediat după Zastava Ilicia [varianta engleză I am Twenty]. Studenții lui 1968 deveniseră vestitorii noii ere postindustriale și informaționale, iar tancurile din Praga, simbolul „reacției” la această provocare postindustrială, la adresa amenințării „complexității” rezultate din multitudes. Însă iminența crizei era pecetluită încă de la începutul dezghețului hrușciovist: utopia tehnogenă stalinistă funcționase totuși ca motor al centralizării și mobilizării, iar la sfârșitul anilor ’50 a intrat în scenă generația „dembelilor” [generația liberaților, a soldaților lăsați la vatră după război n.tr.], a avut loc o demobilizare a conștiinței, a apărut „existențialismul sovietic” (eroii lui Akseonov, Huțiev și Evtușenko), care a rupt-o cu „esențialismul” sovietic de tip stalinist și care concomitent a creat pentru o scurtă vreme iluzia (productivă) a unei utopii personalizate. Iar Gagarin a devenit iconul acestei personalizări, semnul posibilității interiorizării acestei utopii, „umanizarea” ei. Pavel Florenskii are un aforism: „Dacă există Troița lui Rubliov, înseamnă că există Dumnezeu”. În cazul lui Gagarin, se poate spune: „Dacă există Gagarin, însemnă că există și comunism”. Cel mai important, în toată povestea asta, era chipul lui Gagarin. Anume acesta a devenit indicatorul fenomenologic direct al momentului adevărului utopiei comuniste, al Gestalt-ului său pus în faptă.

Lev Danilkin. Nu cred că nutresc o simpatie aparte față de generația anilor ’60. Dacă ar fi să mă iau după ce se știe despre Gagarin, el ar putea deveni o figură emblematică atât pentru anii 70’, cât și pentru anii ’90, dar și astăzi.

Oleg Panfil. Evident, această generație este rodul renașterii de după cel mai mare dintre războaie, pe care URSS îl câștigase. Și este remarcabil că expansiunea, extinderea spațiului vieții poporului a luat o direcție verticală, învolburând norii, și nu cucerind țările învecinate. Dintr-un alt punct de vedere, modalitatea timpului din acei ani necesita o declinare persistentă pentru un salt vizibil și tangibil a ceea ce s-a numit revoluția tehno-științifică. Saltul s-a produs. Şi în continuare, ca orice altă nouă dimensiune necunoscută – ca internetul, de exemplu, atunci când abia ai început să navighezi –, cosmosul a trezit instinctele cele mai adânci și chiar biologice, dintre cele mai bune care există în om. Necunoscutul acționează asupra oamenilor întotdeauna în felul următor: mobilizează partea cea mai bună din ei.

Ce mai înseamnă el astăzi pentru noi? Ştiţi care este sentimentul? De exemplu, generaţia anilor’60, dar asta s-a transmis şi la generaţia noastra puţin, trăia acest sentiment: „cosmosul ca o presimţire”. Un soi de sentiment al libertăţii utopice poate. Nu ştiu. Însă cosmosul era foarte aproape. Era un soi de vis romantic foarte viu. Dar era şi curaj, şi idei noi cu un orizont de sens foarte diferit decît tot ce avem acum. Zilele acestea mă gîndeam că acest cuvînt (kosmos) nu l-am mai auzit de foarte mult timp. Sau cînd îl aud, îl aud în contexte lipsite de sens. Au renunţat oare oamenii să mai viseze? Au renunţat la un anumit tip de romantism utopic? Chiar nu mai vrem să zburăm, în acel sens încă arhaic, de rupere de această lume măruntă? Sau trăim o epocă a „aterizării” şi nu a „decolării”?

A.I. Da, fără îndoială, trăim în epoca „aterizării”. Gestalt-ul lui Gagarin a rămas în continuare momentul adevărului, dar alte forțe, mai htonice/telurice, l-au eclipsat. Aterizarea letală (din câte se pare, prin 1970) a lui Dobrovolskii, Volkov și Pațaev – trei cosmonauți-martiri, decedați în timpul trecerii prin stratul atmosferic al Pământului, din cauza depresurizării dispozitivului de aterizare – a devenit primul semn al colapsului tragic al utopiei cosmice. Însă cel mai important eveniment al „aterizării” purta numele toponimului „Urengoi”. Descoperirea enormelor zăcăminte de petrol în regiunea vestică a Siberiei la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, a dus la o „telurizare” a economiei sovietice și a conștiinței sovietice. Petrolul ca stihie telurică, subterană, ca stihie a freudianului Id, ce umbrește stihia aeriferă a cosmismului sovietic, super-Ego-ul ei. La nivelul conștiinței sociale, victoria Pământului și a stihiilor subterane asupra Cosmosului se contopea cu victoria (temporară) a conceptului de sorginte religioasă a „întoarcerii la izvoare”, din anii ’70 („proza rurală”, Rubliov al lui Tarkovski, același Solaris cu ideea „întoarcerii pe pământ”, adică a unei mântuiri morale, și nu tehnogene ș.a.m.d.). Va reveni oare Cosmosul? Sunt convins că da, întrebare e, mai degrabă, în ce formă utopică, acum netehnogenă, mai poate el reveni?

L.D. Am impresia că Gagarin este întruchiparea unui anumit model de viitor și chiar întruchiparea Istoriei, în care este pus în practică un anumit Proiect: omenirea nu doar evoluează în mod natural, dar este totodată preocupată de realizarea unei idei. Amărăciunea morții lui Gagarin constă anume din aceasta, că, se pare, odată cu el am pierdut speranța în acel viitor pe care îl reprezenta în ochii noștri.

O.P. Aceasta e o renunțare temporară. În locul cosmosului, toți s-au scufundat în internet, în psihologie și etologie, în umanitate. Dar în spatele acestui regres aparent stă necesitatea de a naviga în cosmosul interior, de a se cunoaște pe sine. Următorul pas către infinit nu va mai fi posibil fără asta. Zborul în cosmos a fost cea mai mare provocare din toată istoria omenirii. El a demonstrat că nu suntem ceea ce ne-am imaginat noi. Abia după ce a pășit în spațiul cosmic, omul a început să ghicească timid că nu este deloc acel om despre care vorbeau toate științele și religiile. Nu există oglindă în cosmos. Omul încearcă să-și dea seama unde l-au „tras în ţeapă”. După ce își dă seama încearcă să-l „caftească„ pe cel care i-a turnat minciuni în cap. După care se reîntoarce în cosmos.

Credeţi că fenomenul Gagarin a fost important doar pentru spaţiul sovietic sau şi pentru spaţiul Occidental. Ce a însemnat el pentru spaţiul Occidental?

A.I. Cu siguranță a fost un fenomen mondial. Pe lângă umanizarea utopiei sovietice în ochii lumii occidentale, Gagarin a nimerit, iar în unele privințe l-a și creat, în inima celui mai important trend al anilor ’60: cultul tinereții și al revoluției, ca valori personale, altfel spus, ca „figuri ale interiorizării” (și consumului) prin intermediul imaginilor mediatice. Gagarin – Che Guevara – John F. Kennedy – Beatles.

L.D. Astăzi, cred, Gagarin este pentru Occident un soi de kitsch sovietic, pe când în anii ’60, când URSS dicta de aproape opt ani inițiativa în cosmos, Gagarin era luat ceva mai în serios. Acesta a fost primul moment și, probabil, ultimul, deocamdată, când Occidentul a pus la îndoială cât se poate de serios corectitudinea ideologiei sale. Dacă niște oameni, ale căror finanțe și tehnologii sunt de zeci de ori mai reduse decât ale noastre, au realizat ceva la care noi nici nu visam, înseamnă că știu ei ceva ce noi încă nu știm… Poate că metodele lor de materializare, care până acum ni s-au părut absurde, sunt în realitate ceva mai de perspectivă decât ale noastre? După care au stins acest foc cu bani mulți și le-au explicat oamenilor că Armstrong e mai important decât Gagarin. Dar a existat un moment când s-au îndoit nu doar ideologii, ci și populația: beneficiile acestui sistem străin erau mult prea evidente.

O.P. E suficient să ne amintim că beatnicii (ca direcție culturală și guru intelectuali ai câtorva generații deja) s-au autointitulat prin analogie cu cuvântul „sputnik”. Gagarin în cosmos + Hiroshima = catalizatorul acelor fermenți care au pus în clocot întreaga cultură a anilor ’60, iar această explozie – să deschidem ochii mai bine – a schimbat paradigma culturală mondială.

În lumea din jurul meu, în spaţiul european, „zborul lui Gagarin” pare un vis uitat care face trimitere la o lume pe care nu o mai înţelegem. „Zborul lui Gagarin” face parte dintr-o „atlantidă uitată”. Ce mai însemană Gagarin pentru voi astăzi? Ce mai înseamnă acea epocă, acel zbor?

A.I. Pentru mine este o parte din rezervorul de neînlocuit al memoriei personale, aproape cu valoare de obiect de familie, adică fără preț, inestimabil. Dar în același timp, și un izvor nesecat al melancoliei ca experiență „istorică” pozitivă, nu doar ca mit. Dialecticii capitalului și comorii, a istoriei și mitului, a melancoliei și nostalgiei – acestor traiectorii le revine, pentru mine, astăzi, evenimentul „Gagarin”.

L.D. Chiar nu trăiesc nici o nostalgie după URSS, dar ceea ce regret cu adevărat este că acel model al viitorului, pe care mi l-am însușit din filmele și cărțile sovietice pentru copii, din câte se pare, nu se va mai realiza; o fi bine, o fi rău, habar n-am, dar cei care au construit conștiința ultimei generații sovietice, din care fac parte și eu, au reușit de minune să inculce această matrice. Modelul acestui viitor era legat de posibilitatea de a realiza călătorii în spațiul cosmic; „în afara granițelor” viitorului nu era America, ci vreun satelit de-al Saturnului. Și e de înțeles că un om care are încifrat în sine acest model de viitor, îl și întruchipează, el este Gagarin. Altfel spus, Gagarin este, într-o oarecare măsură, o garanție – până și astăzi – că acea variantă a lui „mâine”, în care aș fi vrut să mă găsesc în copilărie, este în principiu posibilă.

O.P. Spre îngrijorarea unei mari părți a populației, parlamentul moldovenesc nu a vrut, preț de câteva zile, să adopte rezoluția ONU privind sărbătorirea zilei lui Gagarin. Este o invidie față de faptele eroice devenite dintr-odata „străine”. Însă atunci când pendulul se va misca în altă parte decât cea a individualismului liberal, iar foamea după comunitatea umană va reveni, chipul lui Gagarin va echivala eroii antici. Iar chipul lui, apropo, a devenit arhetipal pentru subconștientul multor oameni – am întâlnit cazuri când le apare în vis fetelor sau când se prefigurează pe cer.

Ca să-l parafrazez pe Zizek: ce ar însemna azi „Repeating Gagarin”? Credezi că mai e posibil să-l „repetăm pe Gagarin”? Ce ar trebui pentru asta?

A.I. În cea de-a treia parte din Critica rațiunii practice, Kant recurge la o precizare în legătură cu ideea „cerului înstelat deasupra mea”. El spune că cerul înstelat din acest exemplu nu trebuie înțeles ca fiind „cerul astronomilor”, adică fiind un obiect al cunoașterii teoretice, ci ca fiind „cerul poeților”, adică să vedem în el ideea de cer, și nu explicația conceptului. Dacă ar fi să adoptăm această precizare, se pare că „evenimentul Gagarin” n-a dispărut niciunde, iar problema repetării lui n-ar trebui neapărat plasată în viitor. Noi ne aflăm întotdeauna în interiorul și nu în afara acestui eveniment, și de fiecare dată când rostim „Poehali!” [„Să mergem!”], când ne desprindem de pământ (obiceiuri, rutină ș.cl.) și ne avântăm în necunoscut, noi reproducem acest eveniment.

L.D. Aici îmi voi permite să citez un personaj mai vechi de-al meu, pe scriitorul Prohanov: „Viața rusă este o năzuință neîntreruptă către cosmos, către pătrunderea în paradis și îndepărtarea de moarte. În fiecare rus e un Gagarin”. Oricine a scrutat istoria Rusiei cu atenție a înțeles că rușii n-au câștigat întâmplător cursa cosmică în anii ’60: acesta e un fenomen bine integrat într-un lung șir de alte fenomene asemănătoare, iar un astfel de fenomen se va repeta probabil nu o singură dată.

O.P. Îndată ce ne vom sătura de meschinărie și de pragmatismul prost înțeles, va începe vremea lui Gagarin.

Traducere de Igor Mocanu

Obligator de vazut asta.

Şi un filmuleţ pentru cine doreşte (aici).

traducere publicată în revista CriticAtac, ediția din 12 aprilie 2011

M-am pornit la o expoziție plin de entuziasm și m-am întors cu buza umflată. E vorba de Colecția Florian Ciobanu, care include câteva mii bune de reclame, publicate în revistele românești de-a lungul unui veac și jumătate, de pe la 1840 și până în 1990. Adică începând cu Albina românească (1843) a lui Gheorghe Asachi și cu Foaie pentru minte, inimă și literatură (1850), cu Diarulu Buciumulu (1863-1864), Romanulu (1863), Trompetta Carpaților (1874), Resboiul (1877) și Kikirezu. Revistă literară veselă (1896) și terminând cu… Ei, aici e buba, nu știu cum se termină aventura reclamei pentru că nu am fost lăsat să parcurg întreaga expoziție. Dar despre asta mai târziu. Să vorbim mai întâi despre cele văzute.

Dacă ar fi la mijloc doar șarmul discret al tipăriturii vechi, îngălbenită de ani și mirosind greoi și aspru a celuloză de ceaslov ș.a.m.d., expoziția n-ar străluci, de fapt, prin nimic. Poate doar printr-un kistch din ce în ce mai des întâlnit, de când cu târgurile de vechituri și alte târguri la fel de microbist-hedoniste. Există totuși câteva aspecte importante, care merită subliniate.

Mai întâi, Colecția Florian Ciobanu poate fi frecventată sub aspectul formal al artei tiparului, al punerii în pagină a imaginii și al stilizării textului, adică din perspectiva a ceea ce astăzi înțelegem prin graphic-design. Ilustrație simplă, lineară, motive BD sau caricatură, schematism modernist sau, dimpotrivă, ornamentație barocă, toate aceste stiluri pot fi urmărite formal, pe orizontală, sau tematic și ideologic, adică în timp și pe verticală. De la anunțurile sobre ale băncilor de dinainte de Primul Război Mondial, cu reclame la noile oferte de credite, sau din interbelic, și până la realist-socialistele CEC și Bancorex, întinderea etapelor permit comparații, analogii, judecăți. Iată, spre exemplu, două mostre. 1904 – „Societatea «Puțurilor» de Credit și Economie are menirea de a înlesni populațiunei rurale îmbunătățirea stărei sale materiale și ai [sic!] ridica nivelul actual”. Cu un slogan care astăzi ar da fiori pe șira spinării până și celui mai învederat consultant în afaceri și care nu s-ar fi putut produce decât în anii ingenuu premergători Primului Război Mondial: „Economia este a doua providență a omenirei!”… Anii ’30, în Revista pentru toți: „Banca sfatului Negustoresc din Chișinău / Societate Anonimă pe Acțiuni / capital social 5.000.000 lei / Face orice operațiuni de bancă. – Emite cecuri, scontează polițe, face avansuri asupra mărfurilor, încasează polițe. – Primește bani spre fructificare și depuneri pe librete de economii”…

Apoi, pe de altă parte, începutul secolului XX a coincis și cu o difuzare și distribuție masivă a noilor tehnologii ale vremii, fenomen ce transpare pe larg în reclame: aparate de fotografiat Goerz Tenax, cu lentile dublu anastigmatice, plugurile Fowler cu aburi (cu sloganul „neajunse de nici o imitațiune”), „instalațiuni de lumină și transmisiuni de energie electrică”, piane, gramofoane, plăci și ace de la firma „La Barbu Lăutaru”, Ciment Titan, făină lactată Nestlé (pe la 1914), pastă de dinți Odol, radiouri, automobile, trenuri, nave maritime, alianța româno-germană ș.a.m.d., toate se vând, deci la toate e nevoie de reclamă. Istoria filmului ar putea extrage și ea bogate informații din această veritabilă panoramă a reclamei. De-o pildă, un ad din 1914 anunță înființarea Kinemacolor – „singurul cinematograf în culori naturale”, la Palatul L’Indépendence Roumaine de pe Calea Victoriei 56, acolo unde se afla și redacția ziarului omonim, la sediul căruia au avut loc primele proiecții cinematografice din România la 1897. Sau istoria caricaturii românești, un ad tot din 1914: „Numai aceste zile se mai poate procura / de la / toate librăriile din Țară și din Ardeal / senzaționalul album de caricaturi / «Contimporanii noștri» / lucrat de talentatul caricaturist Murnu și publicat în colaborare cu N. Baboeanu / ziarist”. Apoi, „alte lucrări de Baboeanu: / – Asistența publică și privată / – Coloniile școlare / – Traduceri din Pușkin / – Traduceri din Zola / – Școala poporului / – Drama lui Eminescu / – «Dedesubturi», cronici de literatură socială și de politică comunală”.

În fine, expoziția Reclame vechi românești 1840-1990 este ca un puzzle în care, la final, transpare ca-n filigran imaginea complexă a unui spațiu economic și cultural efervescent, o dinamică a capitalului și a ideologiei culturale în perpetuă evoluție, în definitiv, cum ar spune Umberto Eco, iese la iveală metafora epistemologică a unei epoci care abia de acum înainte poate și urmează a fi corelată cu tot ce s-a scris, pictat, cântat, dansat, filmat în tot acest răstimp.

Însă tot ce am spus eu până acum ar fi fost relevant 100% dacă expoziția ar fi fost cu adevărat o expoziție, adică ar fi beneficiat de expunere și, dacă nu de un curator, atunci măcar de un arhivist care știe să-și vândă marfa; și dacă expoziția ar fi fost deschisă în regim de expoziție, adică pentru toți vizitatorii, într-un anumit interval de ore pe zi. Dar cum nimeni nu-i profet în țara lui, nici publicitarii de la IAA, BRAT și UPR nu știu să-și facă publicitate, și este cu atât mai remarcabil efortul colecționarului de a-și fi pritocit singur materialul adunat vreme de ani buni, încercând să-și facă loc cu coatele prin hrubele corporate ale imobilului în care se află. Instalare diletantă, pagini prinse direct cu ace pe carton, iluminare defectuoasă, săli inaccesibile vizitatorilor (cum este sala Unilever), datare pe sărite, bibliografie zero. Sunt numai câteva din aspectele care dezavantajează efortul colecționarului. Locul unei astfel de colecții, impresionantă prin cantitate și copleșitoare prin calitate, este într-un muzeu, eventual un muzeu al reclamei, cum bine sugerează Florian Ciobanu într-un interviu publicat pe IAA.ro, și nu servind drept decor cool unei faune yuppie, refractară vizitatorilor. O instituție care să organizeze maldărul de pagini de reclamă adunat, unic în întreg spațiul românesc, ar putea pune la dispoziția disciplinelor umaniste o sursă prețioasă de informație vizuală.

Reclame vechi românești 1840-1990, Colecția Florian Ciobanu, 31 martie – 1 iunie 2011, Sediul IAA Romania, București.

articol publicat in revista Art Act Magazine, nr. 113 / 2011